M-a pus căcarea lumii să pun un covor ieftin pe net, carpetă soioasă găsită printr-un apartament cavernos pe la Tineretului. Normal. La 7 dimineața m-a sunat o cucoană, securistă bătrână, uitată de copii prin interlopul Popești Leordeni, că să vin într-o oră, să și-l ia să și-l bage în chizda aia bătrână, cu tot cu moliile din el.
Am venit degeaba. Moliile au speriat-o. De fapt, n-am venit degeaba. M-am pomenit la intrarea în scară cu poetul Ștefan Ciobanu, despre care am aflat că locuiește sub apartamentul clientei mele, la șepte. Mi-a stat inima-n loc când mi-a spus că acum o lună s-a aruncat icărește un drogat de la 9, din balconul de deasupra mea. Inițial crezusem că s-a aruncat din apartamentul MEU.
L-am invitat pe poet să-și aleagă o carte din cele 400 rămase de la băbăciunea fostă proprietară și a ales, săracu, un Beligan. L-am sfătuit să răsfoiască cărțulia și să o dedea apoi tomberonului, că deh! acolo merită să stea neamul beligănesc. Totuși, e prea fin ca să arunce o carte, omul, dar cine știe… Și, cum aveam de așteptat să vină muncitorii pizdii și să-mi facă un preț de renovare, m-am lipit de biblioteca veche și am smuls Cronici de Carnaval a lui Fănuș Neagu. Am terminat-o pe diagonală în 4 minute și m-am scârbit. Nu credeam că o să mai scriu despre sau că o să mai citesc ceva despre Fănușache. Cred că fantoma lui grasă vrea să mă ucidă. Era să mă înec de 3 ori cu un măr golden, până să schițez căcatul ăsta de articol. Vrea Fănuș să mă facă, pișa-m-aș pe el… Ce-ai, Fănușe?! Dă-te-n gura mă-tii…
Fănuș Neagu e un scriitor de nota 6, notă de trecere. 6 din anii 70. Scriitura acestui individ e ca un atac de nomazi gălbejiți, un atac mongoloid. Te atacă, te cucerește rapid, dar nu-și apără deloc cucerirea, lăsându-te viran altor patimi potrivnice ce te pândeau, ale dreacu, de dinaintea lui Fănuș și te-au găsit acuși, amețit, după fănușală. Și logic că te-au forfecat. Forțat, țărănesc și cu metafora bălcită în prea multe vopseluri triste, cronicile sportive ale acestui pachiderm brăilean răpus de propria-i duhoare literară vor rămâne acolo unde a rămas și sportul ceaușist, adică în chilotului nespălat al unui militar neo-sovietic.
Deși gorila blondă a mierlit-o de multă vreme, ultima porțiune din Fănuș Neagu va muri odată cu Cornel DInu, față de care, este evident că a manifestat (și) atracție sexuală. Cred că bălit și la Sandu Boc și chiar și la Tamango, ca să fie interrasial. Din Fănuș au mai murit ceva bucățici odată cu primirea unui glonț în caricioplan, la Târgoviște, de către Ceaușeșcu&Leana (nu legați!), a mai pierit o fleică cu șuncan odată cu adiosul lui Evghenii Barbu, dar și cu al lui Vagin Tudor.
Sunt absolut sigur că Fănuș Neagu s-a împuțit repede. Trupul său suin a devenit o metaforă beată, a înflorit prin capul pulii, a făcut fruct mătrăgunos și s-a vestejit cât ai zice Scânteia Tineretului. Viermii n-au îndrăznit să se fănușească. Au zis nu. Nu barbut, nu Brăila! Noi viermii nu halim metafore forțate, făcute oțet.
Fănuș Neagu a scris cam ceea ce a băut și a mâncat. Nimic altceva. Mi-ar fi plăcut să scrie și să descrie ceea ce a văzut, sau, ideal ar fi fost să scrie ceea ce a simțit. Dar pentru asta trebuie să duci metafora la gunoi, pe câmp, la băligar de râme, și să o lași acolo la îngrășare. Metafora, ca viciu, scriitură cariciu. Scriitorul metaforizant moare odată cu dictatorul-metaforă din fruntea țării. Moare și moare neîmpăcat, pe bucăți după cum am zis. Când voi mai vedea un VROIAM, mă voi gândi la cinstitul literaturii mioritice, Fănuș Neagu, și poate un pic și la Fănuș Băileșteanu.
N-am avut de lucru, deși știam pericolul fănușesc. M-am lovit din nou de el și m-am julit în metaforă. Duhul său uitat într-o căcăstoarea din Dor Mărunt „vroia” asta. M-a bântuit. Bântuit bine.
pula maiestuoasă a Î-ului din i 