Sunt gras. Îmi și place. Mă simt matur, mă simt puternic, mă simt ursos, simt că-mi folosesc mâinile pentru a gesticula mai mult decât un dirijor pederast, simt că nu m-am aliniat cu sistemul consumatorist, cu trendul sălii, cu blugii slim, cu trupul de gazeloi, cu costumele de biciclist dopat, cu ceea ce ți se impune să faci, de fapt.
Nu mi-am impus să fiu gras. Într-a doij’pea, maică-mea a început să-mi cumpere spirulină d-aia verde, spunându-mi că mă ajută la memorie. Luam multe, de parcă mă agățam de viață. De parcă era leac pentru cancer. Țin minte că prin august m-am întâlnit prin parcul din Caracal cu proful de meditație la română dintr-a opta care era cu muierea la braț și mi-a zis: Liviu, băiat subțire… În aprilie, de la atâta spirulină (care cică reține apa) eram deja un butoi. Mă transformasem ca actorii ăia de la Hollywood pentru un rol de fatso… Credeam că pentru rolul de chitarist, dar se pare că pentru rolul de scriitor mingicar, cu o scriitură fentoasă, plăcută ochiului golănesc, digerabilă doar seara și plăcută simțurilor balcanice. Deci, cică spirulina a dat lovitura de începere a show-ului grăsesc.
Apropo, ca să vă imaginați transformarea, dacă în august-septembrie fetele din clasă a 12-a analizau cururile tuturor băieților din clasă și au concis că unu, Ion Florin din Bold, are cel mai frumos cur, și că eu aveam (citez) cur din ăla plat, în aprilie aveam ditamai curul plus altele și (citez iar) Liviu e frumos, dar burt-aia…, iar în iunie când am fost să dau admitere la Universitatea de Vest din Timișoara, la Litere, fosta mea vecină de bloc la care venisem să dorm pe perioada admiterii, care se mutase acolo în ciuhăndeală, în cartierul Giroc, de câțiva ani și ne povestea uluită nouă caracalenilor troglodiți despre cât de mișto e un magazin numit Billa, m-a confundat cu tata, crezând că „uite, a venit și domnu’ Andrei”.
Cam ăsta e efectul grăsimii. Se pare că această grăsime a fost și factorul decesiv pentru divorț. Copiii mi-au reproșat că „tati! Mami a zis că ești prea gras… “ iar ea mi-a zis că e ceva eu am ales să fiu, dependent de voința mea, nu ca un handicap, ca un picior tăiat, și că e doar vina mea că am ajuns așa și că e o lipsă de respect față de mine și față de ea. Așa o fi, dar că se fac eu acum… Trăiesc și eu printre slabi, sperând să nu mă vadă și să mă strocoșească ca pe un gândac putoros și zămârcos sub papucul perfecțiunii lor.
Eu nu sunt complexat. Dimpotrivă. Îmi joc rolul acesta de divorțat de 37 (spre 38) de ani, nu mă uit pe stradă după grase, dar nici după slabe sau „bune” ci după femei luminoase. Așa de frumos le privesc în ochi că simt diavolul din ele cum se fâstâcește și strigă la mine „baconaș aș vrea să mă lingi în ceașcă, dar nu pot să zic prin gură ăsteia fiindcă e prea proastă. Mi-e și silă c-am intrat în ea. Tu ai vreun demonaș în tine?! Ești liber? E decomandat apartamentul sufletului tău? Aaaa… Ești bariu.. Ai trei camere tu… Două băi?! Te piși des noaptea înseamnă… O să mori de prostată.”
În secundele alea când le săgetez cu privirea, simt că le-am și futut și că am și variat în ele. Așa de obosite le simt. Simt că le-am făcut pizdoiul praf, că le-am dat coclețele peste cap, că mi-am spălat păcătoasa în jgheabul lor fierbinte, că le-am dat-o bine de tot.
Grăsimea e un mister. Nimănui nu-i place Elvis cel gras, Kate Bush cea Grasă, Mariska Veres cea Grasă, Eminescu cel Gras, Maria Callas cea Grasă, și normal că nici Liviu Andrei cel Gras.
Recunosc că de mulți ani n-am mai băgat măgarul în beci pe agațamente ci doar pe lovele, la târfet din Publi24. E drept, am fost și însurat (de parcă asta e o scuză). Pur și simplu mi-am creat o casă de osânză în care mă simt confortabil. E super-bine în bășica mea. E o lume idilică, iar eu sunt cel mai gras, dar și cel mai slab.
Țin minte că am mai slăbit. În scurtele perioade când am slăbit de foame, trăind doar cu o merdenea pe zi plus un ceai de sovârv, cameramanul cu care făceam echipa la un post local din Craiova le zicea colegilor, bine că a slăbit Ceaușescu, că abia îl puteam prinde în cadru (aveam microfon cu fir cam scurt).
Da. Am mai avut perioade de ambiție, de foame. Mă simțeam, nu eliberat, ci conformat. Lumea îmi zâmbea altfel. Cum să descriu zâmbetul… Doamne… Era foarte empatic… E rânjetul ăla de 6, 7 dimineața când scoți potaia afară la căcat, nu prea e multă lume pe stradă și apare altul sau alta cu alt căcăcilă canin, nu vă știți, dar vă zâmbiți, pentru că, vreți nu vreți, sunteți sclavii aceluiași regn canin, practic, faceți parte din aceeași sectă, a câinarilor (pardon, iubitorilor de animale) care decorează trotuarul cu rahat.
Grăsimea e bună. E bună și de aruncat. Recunosc că nu mi-o văd de burtă, că mă chinui să mă defrișez la hulubă (era să scriu păsărel), că mi ridică mereu geaca și tricoul de parcă mi le trage careva înadins cu mâna. Ba chiar îmi cad și chiloții sub buci și mă jenează tare. De câțiva ani nu mai port alt gen de pantaloni decât de trening. Negri. Ăștia sunt giulgiul meu, zeghea mea, închisoarea mea. Dorm în ei, mă trezesc, îmi iau alții după ce îi verific dacă miros destul de rău a chișat sau mai merg o zi, și pornesc spre o nouă aventură în acest film al meu.
Fit, fitness, lumea fit, lumea spartană, puiul spartan, lumea covidoasă, lumea spirtoasă, lumea care vrea să fie orice altceva, chiar și bolnavă coaptă, dar nu grasă.
pula maiestuoasă a Î-ului din i 