capitolul I – INTELECTUALII (partea 1)
Noi ăștia de p-aici suntem numiți – și unii chiar suntem români – neam de clăcași bășinoși, orice funcție am atinge. Avem calități lupești, vulpești, viermești, țigănești, muierești. De toate loazele. Nu putem scăpa, însă, de moreața din capul nostru. Ne place al dreni de mult tot ce nu mai e, dar să fie contemporan cu noi, nu fosilifer. Mai ales dacă a fost țară și a rămas plai, e ideal de adulat și nostalgiat până la plagiat.
Dacă a fost cât de cât sănătos la cap și angrenat în societal, românului împuțit de 35+ îi place sârbeala, de fapt, îi place iugoslăveala. E topit după ea ca după un iubit din copilărie căruia nu-i putem observa imperfecțiunile morale sau fizice din pricina vălului tineresc ce îți belește ochiul primelor dragosti. De ce să ne mai căcăm pe noi?! Ne place balcanismul acut. Ne-a plăcut Stana Izbașa cu vermut. La capitolașul viermănos de aducere aminte, Iugoslavia e păcatul nostru nevinovat. E un drog pasional, o vitamină perversă care poate ține loc și de Cristos pentru unii. Nu suntem singurii. Au avut și ungurienii boala asta și bulgarii și cehoslovacii și pare-mi-se că o are și Putin. Deci, boala asta nu te alege. E o boală nenorocită cu care intri în mormânt și riști să te strigoiești cu tot cu dânsa și să nu scapi nici acolo din chinurile ei.
De când a început să dispară fusta scurtă de la noi de pe micile și apoi marile ecrane, culminând cu dispariției ei chiar și de pe ulițele libertine din Bucales, ne-am mutat ochiul la iugoslavi, în speță la partea lor puternică, sârbii. Căci așa îi denumeam noi. Greșit ce-i drept, dar pentru noi, amalgamul ăla de populații pătimite de istorie erau sârbii. Cum dreacu să-i denumim altfel? Cu sârbii jucam fotbal, jocul nostru e sârba, tot ce venea dinspre dreapta Adriaticii era sârbotei pentru noi. Nu ne mai interesa despre amalgamul croat, musulman, sloven. Tot ce e amestecat cu căcat devine căcat așa că și acel căcat iugoslav era doar sârbesc. Sârbii, tată!
De cum s-au mijit anii 80, nu puteam să ne mai comparăm cu sârbii, ba nici măcar nu mai puteam copia sârbii iugoslavi. Ne ne lăsa Ceaușescu și nici nu eram capabili, așa că am început să facem ceea ce știm mai bine, adică să furăm. Ca de la un frate mai mare căruia îi prisosește binele cultural. Furam tot ce vedeam. Orice. Obiceiuri, poezie, oi merinoase, bobine îngerești, casetofoane de Lăstun și mai ales muzici, căci urechea e cel pregătit hoț al corpului omenesc. Orice era șlagăr acolo, mergea adaptat și la noi. Suna mieros, scula moștenirea lui Anton Pann din găoazele noastre și elibera pe dreacu știe ce.
Cine a putut și a avut acces la zonele alea a furat și poezie și proză și stil de scris. Sunt mulți din ăștia care au trecut sau au ocolit Dunărea și s-au inspirat și prin carici, dacă doar așa s-a putut. Aș umple pagini și cruci pe morminte vechi și proaspete. Unii morți, unii vii, unii au dat lovituri de stat pe scaun. Gen? Gen Mirciulică Dinescu, sau Nichita Stănescu Securescu. Și chiar și Emil Brumaru. De exemplu, șacalul de Brumaru s-a dat cu fruntea de masă și i-a rămas tatuată poema curului în frunte vreo treij’de ani. A spălat-o cu frecuș, a dat-o pe leșie, dar nu s-a mai luat. Nu-i putem condamna. Nici nu mai contează acum. Ne reconfortăm cum că au ciordit ca să ne dea nouă să citim. Pentru noi au făcut-o. Au luat de la bogații culturali ai Balcanilor și au dat la săracii Balcanilor. Până ne-au acoperit. Și nu numai asta. Apoi i-au mai învățat și pe alții să o facă. Haiducii noștri literari, Robin Hoozii noștri, zeama noastră culturală în care s-au macerat toți cotoii generațiilor de după și n-au reușit să scape nici azi de izul de apă de colonie iugoslavă și să dea ceva original, ceva nezămuit, ceva neasemuit.
E o suferință cronică iugoslăveala asta. Nu există vaccin, dacă ai simțit mirosul acestui plav și pravoslavnic vagin. Treci prin boală și te rogi să nu te uite măcar Dracu, căci Dumnezeu sigur se va simți scârbit de dihonia care și-a cârpit dinții în sufletul tău. Puțini trecuți prin boală au reușit să supraviețuiască. Eu… Eu sunt unul dintre ei. Am căzut în ea de tânăr, poate și un pic asistat de contextul de țăran cuman din Caracal, grăbit să-mi iau cu forța ceva ce am considerat că e al meu, că e mai aproape de mine. Deși Dumnezeu mă implora să nu, simțeam că iugoslăveală e zeul cel mai pitic și cel mai apropiat de mine ca și înfățișare culturală, un zeu că care pot să-mi măsor ula și să mă laud că puța mea va crește într-o zi în ceva adriatic, în ceva dalmat, în ceva demn de invidiat ca formă, lungime, grosime și vene încâlcite. Era o cale ușoară, ceva la îndemnă, un nefăcut uluitor. Și m-am apucat. Și eu și ceilalți osândiți. M-am apucat să cresc strâmb, să-mi caut originile în trăirile unei împuțiciuni continentale pe care o glorificam fără rost. Din clipa aia, nimic românesc nu mi-a mai plăcut , de fapt m-a scârbit, și orice lucru dur și trainic de la noi mi s-a părut un altoi ciordit de acolo, din zona aia de unde credeam că fusesem și eu exilat ca să iubesc de la distanță un OZN din găoz. Exact așa mi-a început iugoslăveala: ca ceva extraterestru. Începea apostolatul izdii mamii mele.
(to be continued….)
pula maiestuoasă a Î-ului din i 